Spune-mi povestea cu Iuliana - Costin Buzdugan

Am citit aceasta carte pe nerasufl ate si pe ascuns imediat dupa aparitie, cand tata a adus acasa vreo trei sau patru exemplare din care, in urma insistentelor prietenilor si rudelor, nu au mai ramas in biblioteca decat vreo doua. Unul dintre acestea il legase el, special, in niste coperti de carton lucios si pe acesta l-am avut multa vreme in biblioteca mea personala, pana cand, in urma cu cativa ani a disparut fara urma… Am citit-o pe ascuns, pentru ca aveam doar opt ani si jumatate si mi s-a spus ca nu este pentru mine. De parca a vazut cineva un copil care sa nu faca ceea ce i se interzice! Mai ales cand e vorba de citit, pentru un copil care si-a inceput lecturile, de indata ce a invatat alfabetul, nu cu basmele lui Ispirescu, Creanga sau Slavici - pe care le povesteau la orele de lectura colegii si colegele de clasa - ci cu Dumas (Cei trei muschetari) si apoi cu Winetou al lui Karl May. Ei bine, nu mai tin minte ce am inteles la varsta aceea din carte… Probabil nu mare lucru. Ca a inceput cu o poveste de dragoste? Probabil. Am recitit-o mai tarziu si mi-a placut. Acum, reeditand-o, imi dau seama ca am cunoscut o multime de oameni care vorbeau asa, ca am fost prin unele din locurile descrise in carte, care nu mai exista, in timp ce pe altele le-am ratat (nici ele nu mai exista). Este o poveste despre oameni, obiceiuri si mai ales despre o ,,oranduire” apusa, defi nitiv, chiar daca mai sunt nostalgici, care inca plang dupa ea. Momentul povestii este cel al scurtei destinderi de la sfarsitul anilor ’60, perioada poate cea mai frumoasa a Romaniei comuniste, cand se traia relativ bine si fara lipsuri majore. Din pacate, acea perioada relativ scurta, de bunastare relativa si relaxare, am prins-o doar in copilarie. Cand am crescut si am devenit cu adevarat constient de ceea ce se intampla in jur, la sfarsitul anilor ’70 si inceputul deceniului 9, lucrurile se schimbasera. Reaparusera cotele si cartelele, de parca eram la sfarsitul razboiului, cartile bune se dadeau la pachet cu cele pe care nu le voia nimeni, televiziunea avea doar doua ore de emisie pe zi si alea mai mult de jumatate despre tovarasul si tovarasa Ceausescu, meciurile le vedeam mai mult pe la bulgari, noi astia din sud, si doar bancurile politice ne mai ajutau sa ne pastram zambetul. Este o carte fara prea mare legatura cu politica partidului, chiar daca unele dialoguri se poarta pe asemenea teme… Dar nu vreau sa va rapesc placerea lecturii! Asa ca revin la sfarsit… - Bogdan Buzdugan