Revista romana de jurisprudenta Nr.2 din 2024

Tematica acestui numar poate incita la intrebari care depasesc sfera imediata a dreptului de proprietate. Protejat si garantat nu numai de reglementarile interne, ci si de cele internationale, dreptul de proprietate trece dincolo de valentele sale private atingand natura sa publica. Elementul principal care diferentiaza cele doua fatete - dincolo de multe altele, desigur - este titularul dreptului. Pornind de la aceasta trasatura, vom incerca sa abordam un subiect care nu numai ca surprinde calificarea limitelor dreptului de proprietate dintr-o perspectiva diferita, ce trece de granitele nationale, dar face si o trecere spre tematica urmatorului numar al revistei sub auspiciile careia este publicat. Dintre drepturile cu continut patrimonial, dreptul de proprietate este cel mai protejat de instrumentele normative nationale si internationale. Proprietatea trebuie privita atat la nivel individual, cat si la nivel statal, vizand suveranitatea statelor asupra anumitor teritorii. Un subiect dezbatut in ultima perioada este cel al Antarcticii, continentul inghetat din sudul extrem al planetei, mult timp privit a fi dincolo de limitele umane. Insa, odata cu avansul tehnologic si cresterea nevoii de resurse naturale, Antarctica a devenit un subiect de interes international intens, aducand in discutie problema drepturilor de proprietate: este acest continent taramul nimanui sau taramul tuturor? Se poate vorbi la acest moment despre teritorii care nu apartin nimanui? In 1959, semnarea Tratatului Antarcticii a marcat un moment de cotitura in istoria explorarii continentului inghetat al emisferei sudice. Tratatul, semnat initial de 12 tari si ulterior de 54, stipuleaza ca teritoriul Antarcticii va fi utilizat exclusiv pentru scopuri pasnice si stiintifice, interzicand orice activitati militare si revendicari teritoriale. Acest acord, unic in istoria dreptului international, a transformat Antarctica intr-un teritoriu comun, dedicat cooperarii stiintifice si protectiei mediului. Iata, asadar, ca un act international stabileste un drept de a utiliza un teritoriu fara ca acest drept sa fie dublat de un drept de nuda proprietate asupra lui. Cu toate acestea, realitatea este mai complexa, atat faptic, cat si juridic. In primul rand, Tratatul este semnat doar de o parte a statelor suverane[1], in principal cele care, la momentul intocmirii, ridicasera pretentii asupra teritoriului. In al doilea rand, respectivele pretentii initiale nu au fost eliminate, statele nerenuntand la drepturile de suveranitate invocate anterior, ci au stabilit doar o suspendare a efectelor acestora. De altfel, art. IV pct. 1 al actului international statueaza clar efectele suspensive, implicand, prin modalitatea de formulare, evidenta mentinere a tuturor revendicarilor existente[2]. Consecintele juridice ale semnarii Tratatului Antarcticii sunt cel mai bine rezumate in cuprinsul art. IV pct. 2 al acestuia, potrivit caruia niciun act si nicio activitate care ar interveni pe durata prezentului tratat nu va constitui un temei care sa permita afirmarea, sustinerea sau contestarea unei revendicari de suveranitate teritoriala in Antarctica, nici sa creeze drepturi suverane in aceasta regiune. Nicio noua revendicare si nicio extindere a unei revendicari de suveranitate teritoriala afirmata anterior nu vor trebui sa fie prezentate pe durata prezentului tratat. Prevederile actului ingheata de fapt orice pretentii afirmate de state pana la un moment ulterior. Dar aceasta nu inseamna ca starea de drept convenita illo tempore va ramane neschimbata, cu atat mai mult cu cat de la semnarea Tratatului a trecut un numar insemnat de ani. Antarctica a devenit, in acelasi timp, teritoriul tuturor si teritoriul nimanui, o regiune unde niciun stat nu detine, cu adevarat, suveranitatea. Pentru moment! Acest statu quo apare a fi, insa, esential nu numai din perspectiva geopolitica, dar si stiintifica. Poate timpul a estompat motivatiile statelor semnatare, in contextul schimbarilor climatice si al descoperirilor stiintifice privind resursele naturale, cum ar fi petrolul si mineralele rare. Aceasta lipsa de suveranitate teritoriala clar definita se poate dovedi a fi punctul de pornire al unor viitoare conflicte. Viziunea utopica a utilizarii egalitare a unui teritoriu de catre toate statele este actualmente amenintata de ambitiile economice si geopolitice ale unor state. Resursele neexploatate ale Antarcticii, combinate cu evolutiile tehnologice care fac accesul la acestea din ce in ce mai fezabil, risca sa transforme acest taram comun intr-un nou teatru de competitie internationala. Iata, asadar, ca limitarea prin instrumente internationale a exprimarii dreptului de proprietate - tradus, desigur, prin dreptul suveran al statelor care reclama suprematie asupra teritoriului - a fost posibila, insa ramane supusa dezbaterii daca aceasta intelegere intre state reprezinta, in deplinatatea cuvantului, o suspendare a exprimarii oricarui drept real asupra teritoriului. Problema esent