Constiinta tragica eminesciana - Bianca Osnaga

Demitizare, negare vs re-lectura, reinterpretare sunt, probabil, tentatiile pe care le-a resimtit critica de azi, si nu doar critica, in cazul lui Eminescu, poetul acceptat, vreme de mai mult de o suta de ani, drept poetul cel mai valoros al romanilor. Pe de o parte, responsabilitatea fiecarui roman este sa-l fi citit. Sa-l fi cuprins, vorba lui Noica. Desigur, e o utopie aceasta. Pe de alta parte, nici nu ar trebui lasat la discretia tuturor mintilor. Fiind un criteriu, precum Miorita sau Monastirea Argesului, a-l pune la indoiala este a te exclude dintr-o mostenire spirituala - nu doar romaneasca. Unii vor spune: nici Miorita nu mai inseamna mare lucru… Desigur, de aici incepe alta discutie, care nu ne priveste in acest loc. Dar un poet reprezentativ pentru spiritul neamului sau (cel putin), trebuie asumat si analizat nu la sintagma, la un vers imperfect, ci in Cerul marilor idei si in regimul criteriilor estetice. Pentru evolutia literaturii romane, Eminescu e totusi poetul referential, la el sunt raportati, inca, antecesorii ca artisti ce il prefigureaza, iar succesorii ca eventuali imaginativi exceptionali sau poeti metafizici sau creatori de limba. De aceea, nu poate fi indiferenta clasarea lui, in inertie, ca (poet) pesimist, intunecat - argument pentru istovirea si toxicitatea discursului sau, chiar si din perspectiva contemporaneitatii. - Bianca Osnaga