Saul Ozias. Memoriile unui terorist roman - Alin Spanu

Personajul care ni se dezvăluie în aceste pagini face parte din episodul atentatului anarhist de la Senat, soldat cu 3 victime. În noaptea de 7/8 decembrie 1920, Max Goldstein, artizanul bombei, însoțit de Leon Lichtblau, student, traversează centrul Bucureștiului, într-o iarnă grea, cu multă zăpadă, ger și viscol. Ajung la etajul întâi al Universității și plantează bomba. Din troică lipsește personajul acestei cărți, Saul Ozias. Participase la pregătiri, dar în ultima clipă s-a desistat, spunând că nu crede în mijloacele violente ale luptei revoluționare. Puțin înainte de ora 15.00, a doua zi, bomba face explozie. Explozia s-a soldat cu 3 victime: ministrul Dimitrie Greceanu, episcopul de Oradea, Demetriu Radu, și senatorul Spirea Gheorghiu. Presa a presupus, ca și organele de anchetă, că atentatul a fost comandat de agenții ruși. De ce? Ar fi fost vorba de provocarea haosului, care să ducă la o revoltă, poate chiar la revoluție și preluarea puterii de către bolșevicii locali instigați de Moscova. Lucrurile nu erau, totuși, de o asemenea amploare. În ancheta care a urmat, mai mulți dintre cei implicați, începând chiar cu Max Goldstein, au declarat că intenția troicii anarhiste a fost de a se răzbuna pe regim pentru represiunea grevei generale din toamna anului 1920. Prima versiune era, totuși, cea adevărată. Atentatul avea o bătaie mult mai lungă. Max Goldstein, Leon Lichtblau și Saul Ozias, plus cei aflați în culise (Gelber Moscovici, Heinrich Sternberg, Abraham Grinstein...) erau și ei implicați. În fine, prin Abraham Grinstein, de la Odessa, șeful întregii operațiuni, firele complotului duceau direct la Kremlin. Așadar, troica spera să producă haos, ca instituțiile statului să se clatine, iar guvernul (condus de generalul Alexandru Averescu) să introducă starea de asediu. Decizia urma să ducă: 1. la căderea monarhiei; 2. a regimului burghezo-democratic. Se dorea aducerea în România a așa-zisei dictaturi a proletariatului. Detonatorul acestei răsturnări trebuia să fie explozia bombei de la Senat. Vladimir Lenin & Co. au făcut mai multe tentative de a răsturna regimul, toate eșuate. Întâi în 1917, la Iași, când bolșevicii au încercat arestarea familiei regale, asasinarea regelui și a reginei și introducerea regimului republican. Moscova a încercat din nou, în 1918, la 13 decembrie, printr-o așa-zisă grevă a tipografilor la București. În primăvara anului 1919, pe fundalul revoluției bolșevice maghiare, din nou Moscova a vizat răsturnarea regimului, așa cum probează schimbul de telegrame dintre Lenin și Béla Kun. Ultima tentativă a avut loc în toamna anului 1920, odată cu greva generală, având drept corolar atentatul cu bombă de la 8 decembrie, înfăptuit de troica anarhistă: Max Goldstein, Leon Lichtblau și Saul Ozias, personajul cărții de față. Cei trei se întâlneau într-o casă închiriată de pe strada Stelea nr. 15, aflată în vecinătatea bisericii Sf. Gheorghe. În apropiere era Piața I.C. Brătianu, unde se afla clădirea Universității din București. Senatul Regatului României își avea sediul în amfiteatrul Facultății de Litere și Filosofie. După ce au ezitat asupra obiectivului pe care să-l arunce în aer (cafenele, locuri aglomerate din capitală, ministere etc.), Max Goldstein a ales Senatul pentru încărcătura lui simbolică, pentru posibilitatea de a ucide personaje importante din elita politică, dar și pentru faptul că Senatul era o instituție păzită superficial. După atentat, ancheta a durat mult, iar Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale le-a dat cu greu de urmă făptașilor. Max Goldstein a fost capturat, judecat și condamnat la 20 de ani de închisoare în procesul comuniștilor din Dealul Spirii din 1922. Leon Lichtblau s-a refugiat în URSS. În timpul Marii Terori, i s-a înscenat un proces pentru spionaj și trădare. A fost condamnat la moarte și executat. Saul Ozias, judecat în același proces cu Goldstein, a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică și a fost închis la Doftana până în 1930, când a fost pus în libertate. În 1940 s-a refugiat în URSS și s-a întors în România în 1944 ca ofițer sovietic. Era ultimul supraviețuitor al troicii din decembrie 1920. Trăiește ca funcționar la București până în anul 1984, când moare de bătrânețe. Și-a trăit ultimii ani scriind insistent conducerii partidului, cerând să-i fie recunoscută vechimea în partid (recunoscută, totuși, din 1921) și să i se acorde o pensie de ilegalist. Acestea sunt faptele. Cum vedem, episodul este foarte spectaculos, dar, cu toate acestea, vreme de un secol, povestea nu a atras atenția istoricilor. Nu s-au scris cărți, nu s-au elaborat teze de doctorat, nu s-au realizat filme etc. Manualele de istorie au ignorat subiectul, iar generațiile actuale nu știu aproape nimic despre ce s-a întâmplat în acea noapte friguroasă de 7/8 decembrie 1920. Cu toate semnificațiile momentului, nici presa, după consumarea faptelor, nu a mai scris. Tăcerea s-a așternut peste acele zile, deși erau foarte multe lucruri de spus. Era necesară o analiză prof