Cand tacerea vorbeste

Autori: • Stavros Stamati • Stavroula Stamati (Manastirea Sf. Ioan Botezatorul Mesopotamu) \n O poveste cu un cerb minunat si cativa adolescenti care Il descopera pe Hristos Povestea de fata nu este dintre cele bazate pe evenimente reale sau povestiri adevarate, cu toate acestea, e intru totul adevarata. Ea se repeta zi de zi in realitatea timpurilor si a societatii noastre. In spatele fiecarui personaj se ascunde o multime de oameni care au trait sau traiesc o experienta asemanatoare. Pentru aceasta dam marturie noi, monahii, care intram zilnic in comuniune nemijlocita cu oamenii, cu dramele lor familiale, cu durerile, deznadejdile si grijile lor existentiale. \n Dincolo de drama omeneasca, in manastire, omul traieste totodata si bucuria dumnezeiasca a renasterii sufletului, iar acest lucru ne uimeste cu adevarat. Din ruinele unei vieti deznadajduite, vedem cum se replamadesc suflete, temple nefacute de mana omului inauntrul carora Duhul Vietii marturiseste adevarul vesnic: Eu sunt Invierea si Viata. Hristos, ieri si astazi si in vesnicie, aprinde in sufletele oamenilor focul credintei si al dragostei Lui. Acest foc vesnic al dragostei dumnezeiesti a lui Hristos este axa principala a scrierii de fata. De la inceput pana la sfarsit, povestirea ne arata discretia cu care Hristos Se apropie in chip nevazut de inimile oamenilor, delicatetea cu care patrunde in aceste suflete si, in cele din urma, transfigurarea pe care o cunoaste intreaga noastra existenta prin focul pe care-l aprinde inlauntrul nostru. - Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul, Mesopotamu, Cipru In spatele unor tufisuri alerga un cerb. Parashos si-a luat repede arcul pe care il avea cu el si cu o viteza incredibila a scos o sageata, a incordat arcul si a ochit cerbul. Dintr-odata insa, inainte ca prietenul nostru sa dea drumul sagetii, animalul se opri, intoarse capul si-l privi pe Parashos drept in ochi. Parashos, uimit, cu mainile inclestate, lasa incet arcul sa ii alunece printre degete, apoi cazu ca mort la pamant. Miscarile acestea au avut loc foarte lent, astfel incat aveam impresia ca cineva a apasat un buton de incetinire, ca si cum am fi fost intr-o scena de film in reluare. - Ce esti tu? l-am auzit pe Parashos murmurand. Ce esti tu? a repetat soptit. Coboram tacuti spre sat. Nu mai spunea nimeni nimic. Ca si atunci, dupa minunea intalnirii, ne-am continuat drumul si acum, fara sa mai aducem vorba vreodata despre cele intamplate. Pana sa ne intoarcem, nu am mai putut scoate nici macar un cuvant. Pe chipurile noastre era zugravit un zambet plin de pace. Aerul pe care il respiram ni se parea ca avea alt gust. Totul, dar absolut totul in jurul nostru se preschimbase! Traiam ceva nemaiintalnit pana atunci. In acea zi parintele staret ne daruise ceva aparte. Ceva din sfintenia harului lui Dumnezeu, ce salasluia in el. Simteam cum inimile ne ardeau. Foc, foc adevarat! Inlauntrul meu rasunau cuvintele lui Hristos: Foc am venit sa aduc in lume si cat as vrea acum sa fie aprins... Acest foc, Hristos l-a aprins in inimile noastre, ale celor din mica noastra gasca. Unul dintre noi deja isi gasise calea. Noi, ceilalti trei, coboram incet spre sat, spre viata, spre minune...